Factura fiscala nu este un act juridic care poate fi anulat in instanta.

În aplicarea prevederilor art.46 Cod comercial şi ale art.6 din Legea nr.82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operaţiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art.948 Cod civil, nici chiar atunci când – ca în cauza de faţă – probează existenţa unui contract comercial consensual, pentru care părţile nu au confecţionat un instrumentum.

(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr.1017 din 26 martie 2009)

În cauza având ca obiect acţiunea comercială în pretenţii, formulată de reclamanta S.C. E. SA împotriva pârâtei A.E., aceasta formulează, o cerere reconvenţională prin care solicita instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate nulitatea absolută a facturii seria X/Y întrucât, în măsura în care reprezintă în definitiv o convenţie, aceasta nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate prevăzute de art.948, 966-968 din Codul Civil şi Legea contabilităţii, să fie obligată societatea reclamantă să plătească o sumă determinată, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei şi dobânda legală la zi, sumă ce reprezintă dividende pe anii 2001 şi 2002, sumă reţinută fără drept de către societate din vina administratorului, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21 iunie 2007 Judecătoria Târgu-Jiu disjunge cererea reconvenţională şi suspendă judecarea cererii principale în baza art.244 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere că dezlegarea pricinii atârnă în totalitate de valabilitatea sau nevalabilitatea facturii fiscale menţionate, invocată de reclamantă ca temei juridic pentru pretenţiile solicitate.

Prin încheierea nr.19 COM din 21 iunie 2007 Judecătoria Târgu-Jiu declină competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale, formulată de pârâta reclamantă, în favoarea Tribunalului Gorj-Secţia comercială, reţinând incidenţa art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă faţă de obiectul comercial, neevaluabil în bani, al cererii.

Prin sentinţa nr.131 din 26 octombrie 2007 Tribunalul Gorj-Secţia comercială şi contencios administrativ admite acţiunea reclamantei A.E. şi constată nulitatea absolută a facturii X/Y emisă de pârâta S.C. E. SA către reclamantă, reţinând că factura în litigiu este nulă de drept, ea neîndeplinind condiţiile unui act juridic valabil, lipsind condiţiile de fond şi formă cerute pentru validitatea actului, ea nefiind semnată sau însuşită de reclamanta cumpărătoare, fiind expediată prin poştă, lipsind obiectul material al convenţiei – efectuarea de servicii de pază, care nu sunt înscrise în obiectul de activitate al pârâtei emitente-, având o cauză ilicită întrucât urmăreşte obţinerea unor sume nedatorate de reclamantă, bunurile şi serviciile la care se referă fiind înregistrate la capitolul cheltuieli deductibile, precum şi că factura respectivă a fost emisă cu încălcarea art.6 din Legea nr.82/1992 (R) neîndeplinind condiţiile de document justificativ.

Prin decizia nr.138 din 15 mai 2008 Curtea de Apel Craiova-Secţia comercială admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei instanţei de fond pe care o schimbă în sensul că respinge acţiunea reclamantei ca nefondată, cu cheltuieli de judecată faţă de pârâtă, reţinând, pentru a decide astfel, că factura nu este un act juridic, ci un simplu document fiscal, ce se întocmeşte în scopul înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare - aşa cum rezultă din prevederile art.6 din Legea nr.82/1991, fiind un mijloc de probă, nesupusă cerinţelor art.948 Cod civil, lipsa semnăturii cumpărătorului sau beneficiarului de servicii având relevanţă numai sub aspectul acceptării sau refuzului la plată a sumei pretinse de emitent, lipsa unor menţiuni din factură neputând fi analizată pe calea unei acţiuni de sine stătătoare, ci ca apărări faţă de pretenţiile emitentului în legătură cu operaţia consemnată în document.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei împotriva sentinţei instanţei de fond şi menţinerea acesteia ca temeinică şi legală.

În fundamentarea recursului său recurenta reproşează instanţei de apel greşita interpretare a facturii în litigiu, care este un înscris sub semnătură privată, ce reprezintă forma ad probationem a contractului comercial, precum şi greşita aplicare în speţă a art.46 Cod comercial care se referă numai la facturile acceptate tacit sau voluntar la plată – ca mijloc de probă al raporturilor obligaţionale, şi nu şi la factura refuzată la plată şi trimisă prin poştă, ca în cazul dedus judecăţii.

Prin precizările depuse la 15 ianuarie 2009 sub denumirea de note de şedinţă – dezvoltări recurenta reproşează instanţei de apel greşita aplicare a dispoziţiilor art.155 din Legea nr.571/2003 şi a Legii contabilităţii nr.82/1991 prin ignorarea faptului că factura contestată încalcă dispoziţiile legilor speciale în materie fiscală şi contabilă, cât şi dispoziţiile generale - în materie de act justificativ, mijloc de probă, convenţie - cuprinse în Codul comercial şi Codul civil.

Recursul este nefondat.

Aşa cum judicios a stabilit instanţa de apel, făcând aplicare corectă prevederilor art.46 Cod comercial şi ale art.6 din Legea nr.82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operaţiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art.948 Cod civil, nici chiar atunci când – ca în cauza de faţă – probează existenţa unui contract comercial consensual, pentru care părţile nu au confecţionat un instrumentum.

Faţă de natura facturii, aşa cum este aceasta precizată în Legea nr.82/1991 şi în legislaţia fiscală, în general, precum şi în art.46 Cod comercial, judicios a stabilit instanţa de control judiciar modificând întemeiat soluţia instanţei de fond, că nu se poate cere pe cale de acţiune în justiţie constatarea nulităţii absolute a acesteia pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate ale actului juridic, eventualele deficiente privind conţinutul facturii putând fi invocate ca apărări vizând forţa probantă a acesteia pentru pretenţiile înscrise în document de emitentul său.