Sancţiunea aplicabilă în cazul operaţiunilor întreprinse de administratori sau mandatarii lor după începerea dizolvării. SRL.
Legea nr.31/1990, art.233 alin.2,art.234
Cod civil, art.1339
Sancţiunea pentru încălcarea interdicţiei instituită directorilor şi administratorilor de a nu mai întreprinde noi operaţiuni din momentul dizolvării este antrenarea răspunderii patrimoniale, iar nu sancţiunea nulităţii actelor încheiate.
ICCJ, Secţia Comercială, Decizia nr.1620 din 26 mai 2009
Prin sentinţa nr.602 din 15 aprilie 2008, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de SC S. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC C. Leasing IFN SA Slatina şi SC C. Leasing IFN SA Slatina - Sucursala Bucureşti şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 28 iunie 2007, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea AGA din 4 iunie 2007 s-a decis dizolvarea societăţii reclamante şi numirea în calitate de lichidator a lui B.F., hotărârea menţionată fiind înregistrată în Registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Când procedura de lichidare era deja declanşată societatea reclamantă prin împuternicit a încheiat contractul de vânzare – cumpărare a unor bunuri proprietatea societăţii cu pârâta SC C. Leasing IFN SA Slatina – Sucursala Bucureşti, în calitate de cumpărător, încălcându-se astfel prevederile art.233 alin.2 din Legea nr.31/1990, fapt ce atrage nulitatea contractului încheiat cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Prin decizia nr.175 din 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială, a admis apelurile declarate de pârâta SC C. Leasing IFN SA Slatina şi intervenienta SC I.G. 2000 SRL, a admis cererea de intervenţie şi a respins acţiunea lichidatorului reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare menţionat.
Instanţa a reţinut că la data de 18 iunie 2007, reprezentantul asociatului unic al reclamantei, desemnat să exercite atribuţiile AGA în cadrul societăţii, a mandatat pe A.O.R. să negocieze şi să semneze în numele său contractul de vânzare - cumpărare, contract care s-a încheiat însă anterior publicării hotărârii de dizolvare în Monitorul Oficial, care astfel nu-i era opozabilă.
A mai reţinut că sancţiunea încălcării prevederilor art.233 alin.2 din Legea nr.31/1990 nu este nulitatea actului încheiat în aceste condiţii, ci răspunderea personală şi solidară a persoanelor vinovate de nerespectarea lor, deci a reprezentantului asociatului unic.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs societatea reclamantă prin lichidator pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ. invocând nemotivarea deciziei sub aspectul fraudei tranzacţiei, deşi a invocat că mandatarul a încheiat actul de vânzare – cumpărare acţionând în dublă calitate, reprezentând interesele ambelor părţi contractante.
Recurentul a mai susţinut că au fost interpretate greşit prevederile art.233 alin.3 din Legea nr.31/1990, în sensul că acest text de lege ar institui sancţiunea răspunderii personalului de conducere, precum şi prevederile art.234 din Legea nr.31/1990, întrucât în cazul în care societatea dizolvată a fost constituită pe o durată nelimitată, trecerea termenului de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea faţă de terţi întrucât textul are în vedere numai societatea constituită pe durată determinată.
De asemenea, recurenta – reclamantă a susţinut că nu avea o obligaţie de răspundere pentru evicţiune în condiţiile în care actul a fost încheiat de o persoană ce nu mai reprezenta societatea, fiind deja numit un lichidator judiciar.
Recursul nu este fondat.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., se constată că decizia atacată, contrar susţinerii recurentei, a fost motivată în fapt şi în drept sub aspectul tuturor criticilor formulate în apel, inclusiv al „fraudei tranzacţiei” şi al încheierii actului de către mandatar în dublă calitate, reţinându-se că acestea nu au fost dovedite, aşa încât dezvoltarea acestui motiv neîncadrându-se în prima ipoteză a art.304 pct.7 C.proc.civ., nu poate fi primit. De altfel, din chiar modul în care se prezintă situaţia de către recurentă se poate constata ca nefiind întrunite nici condiţiile inducerii în eroare a mandantului sub aspectul existenţei unor manopere dolosive şi nici cele ale dublei reprezentări, mandatara perfectând actul în baza procurii încheiată în acest scop, clară şi neechivocă sub aspectul condiţiilor vânzării, inclusiv al preţului acesteia care a fost determinat.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct. 9 C.proc.civ. şi care are ca obiect interpretarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 233 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată precum şi a prevederilor art.234 din aceeaşi lege, Înalta Curte a constatat interpretarea corectă de către instanţa de apel a prevederilor legale incidente.
Astfel, art.233 alin.2 din legea menţionată dispune: „Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directorul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse”.
Prin urmare, textul de lege citat stipulează clar şi neechivoc sancţiunea pentru încălcarea interdicţiei instituită directorilor şi administratorilor ca fiind răspunderea patrimonială pentru acţiunile întreprinse, iar nu sancţiunea nulităţii, cum greşit susţine recurenta, aşa încât instanţa de apel a făcut aplicarea acestui text, nefiind necesară interpretarea lui faţă de precizia redactării.
Cât priveşte interpretarea art. 234 C.proc.civ., instanţa de apel nu a făcut nici interpretarea şi nici aplicarea lui, recurenta fiind în eroare. Ceea ce decizia atacată afirmă alternativ la invocarea sancţiunii prevăzută de art. 233 alin.2 din Legea nr.31/1990, este că hotărârea de dizolvare a societăţii nefiind publicată în Monitorul Oficial la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare în speţă ea nu era, oricum, opozabilă terţului cumpărător, fără relevanţă însă faţă de obiectul acţiunii de chemare în judecată: constatarea nulităţii vânzării în speţă.
Tot fără relevanţă în raport de obiectul acţiunii este şi critica şi respectiv motivarea sub aspectul obligaţiei de răspundere pentru evicţiune câtă vreme contractul de vânzare în speţă este valabil încheiat, nefiind întrunite condiţiile pentru această formă de răspundere.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
