Notiune = frauda in dauna societatii.

Notiunea de „frauda in dauna societatii” are trei laturi sau componente.

Latura obiectiva consta intr-un comportament (actiune ori omisiune) sau intr-o declaratie realizate in scopul obtinerii unui avantaj .

Componenta subiectiva presupune existenta intentiei, respectiv a constiintei incorectitudinii comportamentului sau declaratiilor si a reprezentarii rezultatului acestora.

In context, s-a retinut ca „nu pot fi considerate frauda neglijenta, lipsa de abilitati manageriale, dezinteresul in afaceri, atata timp cat acestor fapte le lipseste elementul volitional care sa permita calificarea lor ca act de inselaciune” .

In fine, celor doua componente ale fraudei li se adauga, de catre legiuitor, elementul-conditie al prejudiciului pe care frauda trebuie sa il produca societatii („in dauna societatii”). In lipsa acestei specificari a textului legal, frauda ar fi presupus numai intentia obtinerii unui avantaj de catre autorul manoperelor.

Numai intrunirea celor trei elemente enuntate poate conduce la retinerea si aplicarea motivului de excludere prevazut de teza intai a art.217 lit.d) din Legea nr.31/1990. De aici decurg cel putin doua consecinte.

Pe de o parte, simpla prejudiciere a societatii nu poate conduce la concluzia existentei intentiei frauduloase, ci, pentru acest caz, legea prevede alte sanctiuni specifice. De aceea, producerea de daune societatii datorita lipsei aptitudinilor si a experientei manageriale nu constituie frauda, ci mai degraba o culpa in eligendo a asociatilor, putand eventual antrena revocarea administratorului.

In acelasi fel, neexecutarea culpabila a unei obligatii legale, statutare sau derivand din hotararea adunarii generale a asociatilor confera posibilitatea revocarii administratorului si a angajarii raspunderii lui civile sau penale.

Pe de alta parte, nici retinerea numai a caracterului ocult, ascuns al activitatii administratorului nu este suficienta pentru incadrarea conduitei in notiunea de frauda, ci constituie numai un indiciu al prezentei acesteia. Caracterul ascuns, mai corect neimpartasit, al unei operatiuni comerciale constituie o culpa din punctul de vedere al unei obligatii generale de informare ce incumba asociatilor din societatile de persoane si cu raspundere limitata datorita caracterul fiduciar al contractului de asociere, insa nicidecum nu este suficienta pentru a constata frauda.
Prin urmare, pentru retinerea „fraudei in dauna societatii”, trebuie constatata intrunirea cumulativa a doua conditii:
- sa existe un comportament ocult, disimulant din partea administratorului, manifestat prin tainuirea unor informatii, documente sau prin ascunderea ori neimpartasirea unor operatiuni comerciale;
- sa se constate un prejudiciu material sau chiar moral suferit de societate ca urmare a conduitei mentionate anterior, care sa profite in mod direct sau indirect (insa obligatoriu) interesului administratorului sau al oricarei alte persoane straine de societate.

Limita dintre frauda in dauna societatii, prevazuta in teza intai a art.217 lit.d din legea societatilor comerciale si folosirea dreptului de semnatura sociala ori a capitalului in folosul administratorului sau al altora, sanctionata in teza a doua a aceluiasi text legal, este foarte mobila, cele doua situatii riscand sa fie percepute nu ca si complementare, ci ca sinonime. In ultima analiza, administratorul abuzeaza in ambele situatii de increderea conferita prin atribuirea mandatului social, al carui continut il utilizeaza intr-un scop strain interesului societatii.

Suntem de parere ca frauda in dauna societatii este mai degraba o notiune functionala. Pe buna dreptate, instanta suprema se multumeste sa constate existenta fraudei din starea de fapt a spetei, in loc sa fixeze intr-o definitie continutul acestei notiuni.
Prin comparatie, cea de-a doua teza exprima abuzul de drept de reprezentare si de gestionare a fondurilor banesti ale societatii. Observam ca textul lit.c) a art.217 il sanctioneaza pe asociatul care nu are drept de administrare, dar intervine in aceasta activitate sau intrebuinteaza capitalul, bunurile sau creditul societatii in folosul sau sau al altei persoane.

Or, abuzul este o notiune conceptuala , cu un continut stabilit in doctrina si jurisprudenta, care consta in exercitarea unui drept prin deturnarea acestuia de la scopul (economic, in cazul societatilor) pentru care a fost legalmente sau conventional recunoscut sau conferit titularului sau.

Pot fi considerate abuz de drept de semnatura sociala si de utilizare a capitalului societatii (in sens de disponibilitati banesti), fapte cum sunt: garantarea prin cautiunea societatii a unei datorii personale a administratorului sau a altei persoane fizice sau juridice; acordarea de imprumuturi din disponibilitatile banesti ale societatii, unor alte societati sau persoane fizice; incheierea de contracte de sponsorizare sau mecenat dincolo de limita deductibilitatii sumelor aferente sau in favoarea unor beneficiari stabiliti in mod arbitrar; emiterea unor efecte de complezenta; orice utilizare a lichiditatilor societatii in interes personal, chiar daca, in final, societatea nu sufera o paguba patrimoniala; angajarea in munca a unor persoane alese fara criterii profesionale, numai pe considerentele subiective ale legaturii acestora cu administratorul; favorizarea, nejustificata prin interesele societatii, a unor creditori sociali prin efectuarea de plati cu preferinta fata de alti creditori etc. Precizam ca, in situatia obtinerii acordului coasociatilor pentru realizarea acestor operatiuni, nu mai suntem in prezenta unei deturnari a drepturilor de administrare de la destinatia de sustinere a interesului social, intrucat acesta din urma este determinat de vointa asociatilor.

Calitatea de administrator necesara pentru aplicarea temeiului de excludere a asociatilor prevazut de art.217 lit.d. trebuie interpretata flexibil, in spiritul legii, care urmareste sanctionarea abuzului savarsit in contextul actelor de gestiune in general. Astfel, studiul jurisprudentei permite constatarea ca textul sanctionator de a art.217 lit.d) este susceptibil de a se aplica si directorilor, nu numai celor care detin mandatul social de administrator prin atribuirea lui formala in actul constitutiv sau prin hotararea asociatilor. In consecinta, consideram ca este fidela spiritului legii, interpretarea prevederilor lit.d) prin aplicarea excluderii si fata de asociatii cu raspundere limitata care, desi nu detin mandat formal de administrator, fraudeaza societatea cu ocazia exercitarii unor activitati care, in concret, apartin domeniului gestiunii si reprezentarii societatii (administratorii de fapt).

B. Limita analizei flexibile: extinderea cazurilor de excludere-sanctiune pe cale de analogie

Din analiza doctrinei favorabile extinderii cauzelor de excludere, fata de pozitia restrictiva actuala a jurisprudentei, este sesizabila o tendinta de asimilare a temeiurilor legale de la art.217 cu ideea de culpa a asociatului in executarea obligatiilor legale aferente calitatii de asociat, asociata cu reaua-credinta care stapaneste lit.d) a articolului mentionat. Nu putem fi de acord cu posibilitatea aplicarii excluderii din societate pentru, in general, neindeplinierea culpabila a indatoririlor ce rezulta in sarcina asociatilor din lege sau actul constitutiv. O astfel de abordare este neinspirata si inoportuna, din cel putin doua motive.

Extinderea sanctiunii pe cale jurisprudentiala, prin aplicarea ei la situatiile de neindeplinire culpabila a obligatiilor de asociat neprevazute de art.217, nu este conforma cu principii fundamentale statornicite in dreptul roman, precum protejarea dreptului de proprietate cu atributele sale si neaplicarea unei sanctiuni atata timp cat legea nu o prevede.

Pe de alta parte, o astfel de extindere a excluderii nu este nici oportuna, dreptul roman nefiind pregatit, nici din punct de vedere doctrinar si nici al practicii judiciare, pentru adoptarea unui veritabil statut al calitatii de asociat, care sa fixeze drepturile si obligatiile asociatului. Din punctul de vedere al obligatiilor legale, alaturi de cea de varsare a aportului, sunt reglementate obligatii precum cea de neconcurenta (ori chiar de fidelitate) in sarcina asociatilor cu raspundere nelimitata si administratorilor sociali, de abtinere de la exercitarea dreptului de vot in adunarile generale si consiliile de administratie in caz de contrarietate cu interesul social, de abtinere de la utilizarea patrimoniului social intr-un interes strain celui social, la care se adauga abundenta raspunderilor in ceea ce-i priveste pe fondatori si administratori. Dar cate obligatii accesorii sau complementare celor legale, derivand din raporturile de asociere, nu pot fi prevazute de catre asociatii insisi in actul constitutiv sau prin conventii ulterioare chiar extra-statutare? In fine, se adauga drepturile si obligatiile asociatului care pot fi constatate si sustinute de doctrina, in special ca derivate din obligatia generala de a executa contractul social cu buna-credinta.

In consecinta, aplicarea unei sanctiuni atat de severe cum este (chiar si pentru societate) excluderea, pentru neindeplinirea unei obligatii legale ori statutare derivand din calitatea de asociat, presupune o sarcina dificila de stabilire a existentei si naturii obligatiei pretinse a fi fost incalcate si de apreciere a vinovatiei si gravitatii faptei, care nu poate fi lasata, in stadiul actual al legislatiei si doctrinei, la indemana inventivitatii avocatilor sau la simpla apreciere a instantelor.

Singura modalitate corecta si oportuna de a imbunatati regimul legal al excluderii-sanctiune este interpretarea flexibila a art.217 si in special a literei d), fidela atat textului, cat si spiritului legii. Trebuie respinsa interpretarea prin analogie, care risca sa supuna excluderii pe orice asociat care nu-si indeplineste, cu rea-credinta, obligatiile legale sau contractuale. Cu alte cuvinte, reconceptualizarea excluderii presupune renuntarea la invocarea culpei drept criteriu esential al excluderii si adoptarea remediului drept principal criteriu al extinderii temeiurilor de excludere.

§2. Extinderea prudenta a situatiilor de excludere-remediu

A. Fundamentele extinderii

Legea nr.31/1990 prevede cateva situatii in care excluderea se poate aplica in virtutea situatiei personale a asociatului. Reglementand aceste temeiuri de eliminare a asociatului, legiuitorul consacra posibilitatea pronuntarii excluderii independent de ideea de culpa a asociatului vizat, prin luarea in considerare a intereselor societatii si ale tertilor.
La lit.b) a art.217, sunt prevazute ca fundamente ale excluderii asociatului cu raspundere nelimitata, starea de faliment a acestuia si dobandirea starii de incapacitate. In primul rand, dupa cum s-a aratat in doctrina , asociatul aflat in faliment este susceptibil de excludere, in principal pentru ratiunea apararii intereselor sociale (situatia speciala a asociatului rasfrangandu-se asupra comertului si creditului societatii) si a protejarii creditorilor sociali, al caror drept de gaj general devine partial iluzoriu prin falimentul unuia dintre asociatii cu raspundere nelimitata.

Asociatul se afla in aceasta situatie speciala din momentul pronuntarii hotararii de aplicare a procedurii falimentului in cazurile expres prevazute de art. 72 din Legea nr.64/1995. In al doilea rand, imprejurarea interzicerii judecatoresti a asociatului, precum si cea a condamnarii definitive pentru una dintre infractiunile prevazute de art.6 al.2 din Legea nr.31/1990, confera asociatului o situatie speciala care are drept consecinta, pe de o parte, descalificarea societatii , afectand activitatea organelor sociale si creditul societatii si, pe de alta parte, pierderea capacitatii comerciale speciale instituite de art.6 al.1 drept conditie a participarii la constituirea unei societati.

Veritabilul fundament legal al abordarii excluderii ca remediu il ofera textul art.201 din Legea nr.31/1990 care acorda posibilitatea creditorilor personali ai unui asociat de a face opozitie la hotararea asociatilor de prelungire a duratei societatii (in aplicarea principiului general prevazut de art.61 din lege) si de obtine realizarea drepturilor lor de creanta asupra partii ce i s-ar cuveni asociatului-debitor prin lichidarea societatii, in conformitate cu art.66 din aceeasi lege. In conditiile in care admiterea opozitiei face imposibila supravietuirea societatii si continuarea exploatarii comerciale, legea acorda coasociatilor facultatea de a decide, in cazul admiterii opozitiei, prorogarea duratei societatii prin excluderea asociatului debitor.

In aceasta situatie sunt intrunite conditiile dizolvarii societatii, intrucat, in conjunctura ineficacitatii hotararii de prelungire, societatea s-ar dizolva in temeiul art.222, prin trecerea timpului stabilit pentru durata societatii. Legea, prin luarea in considerare a interesului social de perpetuare a exploatarii comerciale, permite asociatilor sa-l constranga pe asociatul debitor sa paraseasca societatea, intrucat situatia sa speciala este incompatibila, de ce nu, cu un veritabil drept la existenta si continuitate al persoanei juridice.